( Fragmente )

Tibor Kelemen

… Cel mai mare luciu de apa alpina se afla aici, în Retezat. Bucura, lacul cu ape reci ca gheata, în care pastravi cu spinari negre si punctisoare rosii pe corp îsi strafulgera argintiul solzilor, îsi întinde undele pe o suprafata de 11 hectare pe fundul unei caldari circulare, înconjurat fiind de pasuni alpine cu iarba grasa si verde ca smaraldul.
Acolo unde se termina pasunile începe împaratia rar calcata de picior omenesc – a brazilor târâtori – în desisul carora caprele negre îsi alapteaza puii de culoarea scortisoarei.
Spre culmi, printre stânci patate ici-colo de licheni, traiesc vulturii – simbol al setei de înaltare si putere.
Pe aceste plaiuri, locuite numai de capre negre si vulturi, pe malul Lacului Bucura, am întâlnit-o pentru prima oara pe „femeia muntilor”.
Fata ei arsa de soarele înaltimilor era încadrata de un par negru ca noaptea, tuns scurt, barbateste. Ochii de culoarea mierii aveau irizari aurii. Picioarele îi erau încaltate cu bocanci cu tinte si în-treaga ei faptura musculoasa purta haina sobra a femeilor de la munte. Camasa înflorata, cusuta cu fire negre, catrinta tivita cu dantela neagra. La toate acestea se mai adauga o cerga mitoasa – alb cu negru – purtata împaturita pe umar. Noaptea se înfasura în aceasta si dormea chiar si pe o stânca goala. Pe timp de ploaie, când norii cerneau ploaia marunta si rece peste munti, cerga pusa pe cap îi apara toata faptura asemenea unui cort.
Pe pieptarul brun avea prinsa insigna Turing Clubului Român – cea mai exclusivista si aristocratica asociatie turistica din capitala. Femeia a fost nu numai membra, dar si ghidul oficial al clubului. Sa nu creada, însa, nimeni ca i-a fost usor sa ajunga pâna aici.
Viata ei a cunoscut multe aventuri, marcate de suisuri si coborâsuri ametitoare pâna ce a ajuns sa-si prinda pe piept valoroasa insigna a Turing Clubului Român.

Vânatoarea

…Luneta armei a prins în catare profilul falnic al tapului cu coarne scurte si curbate spre spate. Era un mascul tânar care aparuse în filamentul crucii de ochire. Catarea armei aducatoare de moarte aluneca pe grumazul animalului, oprindu-se la câteva degete sub omoplatul stâng, acolo unde ticaia micul motoras rosu al vietii. Detunatura sfarâma tacerea înaltimilor; viata care îsi lua zborul din corpul animalului a mai saltat o data mândra faptura de pe marginea stâncii, prabusindu-o în haul captusit cu crengile verzi ale jneapanului.
Maria-Magdalena îsi dezmorti membrele întepenite de pânda îndelungata, care a durat de la cumpana noptii pâna dimineata, dar a fost cu folos! Cu un zâmbet de multumire mângâie otelul tevii din care se mai ridica o dâra de fum albastrui; mirosul de iarba arsa de focul de arma se raspândi în aerul rece. Femeia trase adânc fumul în piept. Mirosul îi amintea de pericol; la asta se gândea în timp ce, cu pasi usori, se salta peste bolovani spre locul unde cazuse rapus tapul. Vulpita, câinele-vulpe, o si lua înainte; blana lui rosie ca focul aparea printre tufele verzi ca un frumos joc cromatic. Magdalena avea si ea informatorii ei. Auzise ca marele maestru de vânatoare – cel cu frunzele de stejar din fire de argint pe rever – a trimis în Retezat înca douazeci de paznici de vânatoare instruiti si echipati cu armamentul cel mai modern.
Batrânul Bolosin, crainicul tobosar de la primarie, batuse toba taman zilele trecute, vestind oamenii ca se terminase cu vâna-toarea si pescuitul în Retezat; iar cei care voiau sa culeaga zmeura, pitoance ori afine trebuiau sa scoata învoire de la primarie. Altfel nu era „slobod”!
Latraturile Vulpitei i-au întrerupt firul gândurilor; câinele dadea astfel de stire ca a dat peste tapul împuscat.
Magdalena, cu o miscare agera, salta tapul pe umeri; tinând cu o mâna picioarele animalului, purtând pe bratul celalalt pusca, porni cu pasii elastici ai muntenilor în susul povârnisu-lui spre Lacul Galesul. Aici era pestera în care îsi aranjase locuinta.
Din partea custurii, ascunsi dupa o tufa, doi „turisti” o urmarira cu binoclurile pâna ce statura-i masiva disparu dupa coama muntelui.

Avalansa

…Înca nu se stinsese ecoul stârnit de pocnitura armei, când în aerul care vibra înca se auzi un sâsâit usor – semnul alunecarii zapezilor. Porni avalansa. Singurul lucru ce mi-a ramas de facut a fost sa ma retrag cât se poate de iute sub streasina unei stânci care se pleca mult înainte; m-am lipit cu putere de peretele aspru, când sâsâitul abia perceptibil s-a transformat într-un bubuit ca de tunet; avalansa, ca o cascada din perdele albe, clocotitoare, trecea în vârtejuri ametitoare deasupra capului meu; în învolburarea înghetata mi s-a parut pentru o clipa ca zaresc o pata întunecata. Încetul cu încetul bubuitul avalansei s-a linistit; în tacerea surda care urma am plecat pe urma ei. Vulpita care în acest timp a stat lipita de fusta mea, ara acum cu botul zapada afânata si cauta mirosul. Deodata s-a oprit lânga o stânca singuratica care abia se mai zarea din omatul adu-nat în jurul ei.
Cateaua începu sa sape cu labele din fata; am ajutat-o si eu. Nu peste mult timp a aparut un picior încaltat în cizme de vânatoare. Am reusit sa-l dezgropam pe domnisorul Armand*. Avea buzele vinete si pe frunte o rana mare care sângera. Necazul mare a fost, însa, ca piciorul sau drept, zdrobit de stânca, atârna rupt. Din sticluta mea latita pe care o port întotdeauna la mine, am turnat printre buzele zdrelite câteva picaturi de rachiu tare, l-am dezbracat de tot si i-am frecat corpul cu omat; îsi revenea încetul cu încetul. Cu nojitele de la opincile mele i-am legat piciorul beteag de cel sanatos, apoi, l-am îmbracat si înfasurat bine în cerga mea.
Pe Vulpita am mânat-o cu un biletel prins de cureaua de la gât la Dumitru, sa vina cu oameni de ajutor.
*Armand era fiul marelui maestru de vânatoare.

Surpriza

Zilele de primavara treceau una dupa alta.
Pe la mijlocul lunii mai, numai ce vine unchiul Patru, care de când a baut de la Excelenta Sa o sticla întreaga de coniac frantuzesc îmi zice „printesa” si ma vesteste sa ma duc iute - la primarie, ca acolo ma asteapta un plic mare sosit din capitala.
M-am dus. Toata lumea m-a primit cu atâtea plecaciuni de parca as fi fost cine stie ce cucoana de la oras. Domnul notar m-a poftit în cancelarie si mi-a dat scaun ca sa ma hodinesc, apoi a scos din birou un plic cu multe stampile. Înauntru se gasea o scrisoare batuta la masina, în care eram înstiintata ca pentru faptele mele deosebite am fost aleasa între membrii Turing Clubu-lui si numita calauza oficiala; lânga hârtie era si insigna aceasta si carnetul care, dupa cum spunea domnul notar, îmi dadea dreptul sa cutreier muntii si sa trag la orice cabana. Cu o mâna tremurânda notarasul mi-a prins în piept insigna.
Pe mine, însa, mai mult m-a bucurat un singur rând scris cu creionul pe spatele epistolei oficiale: „ Te sarut Armand!”
Domnul notar care citise si el ce scria acolo, m-a amenintat cu degetul: „ Magdaleno! Magdaleno ! Tot nu te lasi de nebunii! ” Eu, ce sa fac? Dadeam din cap; cum sa-i explic domnului notar ca domnisorul Armand a fost primul barbat pe care l-am sarutat asa cum o mama îsi saruta copilul?
Apoi asta ar fi povestea insignei pe care o port; acum, însa, hai sa dormim, ca e trecut de miezul noptii. Oistea Carului Mare a si atins culmea Iorgovanului.
- Noapte buna, somn usor!
… Numai stelele care sclipeau somnoroase stiau ca aceasta a fost ultima noastra discutie…

 

Floarea Reginei

Într-un mic cimitir de la munte, printre stâncile si pietrele rasfi-rate, exista un mormânt macinat de vânturi si de ploi. La cap, în loc de cruce, o piatra cenusie, o bucata de stânca, pe care o mâna straina de tainele scrisului a pictat „Maria-Magdalena”. Atât! Sub acest nume a fost cunoscuta în lumea ei. Nu s-a scris nici data nas-terii, nici a mortii. Poate ca asa e bine, asa trebuie. Ea apartine acestor munti care nu cunosc masura timpului.
Pe micul mormânt înfloreste an de an Floarea Reginei, cu peta-le croite din catifea alba, de forma stelelor care pudreaza cerul noptilor de vara ale înaltimilor, ce se leagana molcom în briza care aduce vesti despre vulturi, capre negre si parfumul rasinii de brad si jneapan. Întreg Retezatul vine aici pe aripile vântului la mica ridicatura de pamânt care ascunde în ea zbucium, durere, sperante … o viata de om.
Lumea uriasului de granit a ramas goala. Lipseste din ea feme-ia muntilor, lipseste … Maria-Magdalena.

 

Petrosani, la cumpana anului 1984.

Maria – Magdalena în anul 1947 cabaniera la Cabana Pietrele ( Retezat)

Cuprins