( Nicolae Iorga – Neamul Românesc în Ardeal si Tara Ungureasca – editia 1906 )
( Continuare din numarul trecut)

Acum arborii rasar din toate partile într-o lunca frumoasa, care la soare trebuie sa fie vesela, cu atâta verdeata ocrotita de racoarea muntelui. De aceia poporul i-a zis Livadea, si e în adevar o livada bogata. Apoi trei stânci cu crestele apropiate privesc de sus la o vale adânc scobita, în care ard musuroaie negre, ca niste jertfe barbare uitate de cete fugare. Pâna la satul Crivadiei se vad din loc în loc aceste fumegari ale fundului dintre înaltimile greoaie, aspre si plesuve.
O statie mare arata locul unde e satul Merisor. Si acesta e pravalit într-un cazan jos, cu casutele-i de lemn si biserica razleata. Si aici din toate partile ameninta lostopanele uriese de piatra sura, care sâgera din toate surpaturile, crapaturile si taieturile lor. La Merisor a fost deunazi o nedeie, unul din acele târguri de munte care aduna pe toti teranii din împrejurimi. Acestia nu se prea vad pe drumurile singuratice ce se desfasura departisor, mult mai jos decât linia. Dar în statii apar caciulile largi, zeghile si saricele pe care le poarta oamenii cu fata foarte oachesa, cu parul deosebit de stralucitor, cu mustatile si barba rare, de o frumusete greoaie adormita. Se vad si femei ratacite printre dânsii, în toalele lor ca pamântul acoperite cu câte o bucata de postav vârstat, care li tine loc de umbrela : au parul pieptanat jos, si se înfasura cu o velitoare alba care li ascunde barbia.

Banita e numita de buna seama dupa vre-un Ban, dintre cei mici ai Ardealului, care –si va fi avut resedinta aice . Statia urmatoare e Petrosanii, caruia nu numai firma garii ci si cea mai mare parte dintre cei vre-o 8.000 de locuitori ai sai îi zic Petrozseny.
Din cladirile cele mari si multe ale garii te aflii în mijlocul unei asezari omenesti cum sunt cele din America – de Nord, prin locurile unde o mare bogatie a iesit la iveala chemând la sine pe doritorii de câstig rapede si pe muncitorii cari cari primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare. Biserica a catolicilor, biserica noua, mare a Românilor ortodocsi, veche bisericuta de lemn de pe la 1800, biserica unita cu zugraveli de Smigelschi, scoli de unde zburatacesc copii de târg, sporovaind ungureste.

Nici-un edificiu public, caci Petrosanii nu sunt oras, ci numai un „nagy kozseg”, o „comuna mare”. Nici parc, sala de teatru, nici biblioteca populara. Asa ceva nu se aude pe aici, unde Jidanii cei bogati se unesc cu Jidanii cei saraci pentru a stoarce carbunele pamântului din cele doua dealuri departate si tot odata si câteva mii de muncitori unguri, slovaci, boeni, români de aice – dar putini – , români de la Sacarâmb si Orastie, pe unde se culege aur, si pâna si turci. Pe deoparte sânt case pentru coloniile lor; în margine vezi casute pentru câte o gospodarie deosebita. Dar miezul târgusorului îl alcatuieste o strada larga în care tina se tot subtiaza cu apa : de o parte si de alta, pravaliile proaste scot la usi si la feresti marfuri ieftine rele; cele mai multe table au în forme ungurite nume evreiesti de obârsie nemteasca: Fischel, Vogel, - amfibiu care si zboara si înoata, dar nu piere, simbol al neamului
sau, care manâmca si ce e în pamânt si ce e în vazduh si ce e în apa -, mi s’a parut cel mai interesant. Femeile legate la cap, lucratori în haine de oras, Secui cu palarii înalte si cu fireturi albastre pe scurteica neagra, - toate hainele si fetele din lume se vad prin colturi, pe când multimea cea mare a locuitorilor lucreaza chinuit în pamânt la carbunele negru care umple cu duhoare aierul umed.
Dar jur împrejur se înalta namile muntilor fara paduri, cari sparg norii cu culmile lor golase. De o parte e Parângul, cu vârfurile cele doua Cârja si Mândra. De alta începe Retea urmat de Vâlcan si apoi Straja, locul de pânda asupra hotarului. Pe acel locuri, samanate cu cruci de lemn supt acoperisuri de sindrila sparta, patima de câstig a liftelor lumii n’a gonit vechea viata de ticna senina a ciobanului pletos si mitos, care-si mâna oile pe plaiuri. Si în acest iad al „Petrozsenylor” îl vezi, mergând încet pe calutul împovarat de desagi sau razimat de un zid murdar, privind cu ochii mari linistiti la acest zbucium urât, care lui i se pare zadarnic, la aceasta pripita despoiere a firii de toate darurile si frumusetile ei pentru ca sa vie apa la moara câtorva Jidani pretutindeni pribegi.
Hotarul nu e departe decât sase kilometri. Unde se sapa strâmtoare între munti, e satul ardelenesc al Vâlcanului si pasul Vâlcan, prin care Jiul românesc de la Lupeni, unit cu cel unguresc, care se trece aici la Petrosani pe un podet al caii ferate ,- intra în România. La alt pas, al Surducului sau al Paiusului, urmeaza frumoasa sosea neteda care vine ca o solie ce munca si de cultura, ca o dovada de simt ales pentru frumuseta.
Lupenii au si ei gropi de carbuni, dar când la Petrosani se lucreaza cu banii Jidanilor, cari au gonit o mica societate brasoveneasca de concurenta, dincoace capitalurile sunt francese. Aici au ramas si mai putini din vechii locuitori români. Nimic nu ma cheama într’acolo, si când cele d’intâiu lumini se aprind la depositele minerilor, ieau trenul de întors spre Hateg, - usurat ca de o grea povara de oboseala, de nemultumire, de stricaciune si decadere omeneasca.

Gara Petrosani la început de secol XX

Intalnirea si insigna "Drumetii veterani"

Cuprins